În care aflăm de ce m-am făcut doftor.

Am scris "doftor" si nu "doctor" pentru că nu sunt doctor, "doctor" e un titlu ştiinţific de care se cam abuzează în medicină, dar asta e altă istorie.
M-am făcut doftor din pricina unchiului meu, doctorul Mişu Pavelescu. Era pediatru, un pediatru genial, poate cel mai bun al generaţiei lui. Erou de război, mare patriot, bon-viveur, căsătorit cu o actriţă superbă (mătuşa mea), cu doi copii superbi, om de cultură, pasionat de meserie. Locuia într-o casă veche cu mobilă veneţiană, în care veneau tot felul de oameni, Liviu Rebreanu (care l-a cununat), Petre Ţuţea, cumnatul lui - violonistul Mihai Constantinescu, celălalt cumnat, pictorul Paul Gherasim, toată actorimea românească şi cam toată floarea, pe unii am apucat să-i văd când eram mic, pe alţii, evident, nu. Nu aveam voie, când îl vizitam, să-i spun "bună ziua", ci doar "du-te-n pizda mătii, nene Mişule". Iar el răspundea şi mai urât. Avea un farmec nebun când înjura, singurul om pe care-l ştiu să înjure cu aşa de mult farmec. La spital, la vizită, un cor de copii îl întâmpina din salon cu "du-te-n pizda mă-tii, dom' doctor!". Arăta mereu jerpelit şi aristocratic. O dată, o băbuţă i-a dat 5 lei pe stradă, să-şi ia o pâine. Însă era un gentleman adevărat. Ar fi putut ajunge profesor la facultatea de medicină, dar l-au dat afară pentru că a zis la curs ceva de genul "marele savant rus Cutărovici, care de fapt era englez şi îl chema Cutăroson", era pe vremea când toţi savanţii erau ruşi şi nu aveai dreptul să zici altfel. Au vrut atunci să-l dea afară şi din spital, era director la "Grigore Alexandrescu", i-au organizat un fel de inspecţie cu sanepid, însă el şi-a bătut joc de ei, arătându-le un copil cu pojar, pojar din ăla de-l ştie orice mamă, şi spunându-le inspectorilor că are o boală tropicală rară şi foarte contagioasă numită Ţuţuguşi, de-au fugit ăia mâncând pământul de frică, mai târziu renunţând la "operaţiune" de ruşine şi ca să nu fie daţi de gol, dar degeaba, legenda se întemeiase, mai târziu a crescut, se credea la un moment dat că nenea Mişu avea mari puteri, ajungea să pună mâna sau urechea pe copil, care se şi vindeca, unii însă nu se mai puteau vindeca şi atunci nenea Mişu plângea. Nimeni nu mai plânge, astăzi, doar uneori mai râdem.
Eu l-am ştiut mereu doar cu un singur picior, celălalt fusese tăiat, de la arterită. Nu că asta i-ar fi stricat buna dispoziţie. Când i l-au tăiat şi pe al doilea, eu eram tot copil destul de mic, el era deja bătrân şi a murit, l-au plâns toate mamele şi toţi actorii şi toţi scriitorii, însă nenea Mişu nu s-a făcut nevăzut, cum fac unii morţi mai egoişti, a continuat să se arate în vis oamenilor, celor apropiaţi în mod sigur cel puţin, şi să-i sfătuiască, asta e şi explicaţia alegerii mele profesionale de altfel, poate nu mă credeţi, poate aveţi impresia ca încerc să-l imit pe Gabriel Garcia Marquez, şi totuşi ăsta e adevărul. De fiecare dată când merg pe la biserică, o rugăciune e pentru nenea Mişu, sau mai bine zis pentru mine, fără sfaturile lui nu m-aş fi descurcat până acum.
În general, majoritatea maeştrilor mei sunt morţi, dar pentru un mare maestru asta nu e un impediment serios.

Comentarii

Nci nu avea legatura cu a fi bucurestean sau nu, draga Vlad. Poate doar faptul ca aici am vazut eu locuri care ma fac sa asociez aceste idei...si sigur, ce am fi fara (atat de) caracteristicul nostru mahalagism, mirositor, dar fermecator in acelasi timp

..si mai vin in vizita, sa stii desi nu am vrut sa ma fac musafir cand eram mica, un pahar de vorba e intotdeauna tentant :)

Contact: vladstroescu@yahoo