Despre secta "tuturor mântuitorilor", sau kata parathesin, am auzit prima dată în piaţa Chirigiu, de la un adept cam aghezmuit. De altfel, tăcerea care înconjoară acest cult nu pare să aibă raţiuni oculte, conspirative sau misterice. Parathesienii nu ascund nimic, pentru că, susţin ei, nu e nimic de ascuns. Nimic de propovăduit, nici o cale de urmat către desăvîrşire, nici un text sacru de intonat, o lipsă totală de misionarism.
Nişte texte ideologice există, eu am găsit urme ale lor după conversaţia de la Chirigii. "Oficial", doctrina lor e pusă în prelungirea nestorianismului, deşi, după cum vom vedea, ar putea la fel de bine să descindă din monofizitism, sau chiar din alte doctrine, mai vechi. Nişte articole din Journal of Near Eastern Studies, din 1902, pretind că descoperă referiri obscure (şi îndoielnice, după mine) la această sectă, în Bazarul lui Heracleide, plasând astfel originile ei chiar în secolul V, în plină dispută hristologică. Mult mai explicite ar fi nişte manuscrise siriace târzii (din jurul lui 1550), presupuse traduceri după originale greceşti. Cea mai clară referire o găsim la Boethius, în capitolul 4 din "Contra Euthychen et Nestorium", sub forma devizei însăşi a sectei: kata parathesin. Contrar părerii lui Margioulis şi col. că Boethius ar fi ştiut de parathesieni (1925), după părerea mea citatul boethian nu ne poate da informaţii despre vechima cultului, pentru că este anterior întemeirii sale. Referirea e explicabilă probabil prin aceea că, involuntar, Boethius i-a inspirat pe întemeietori. Consulul lui Theodoric critică ironic ideea atribuită lui Nestorios, conform căreia în Hristos ar exista două persoane distincte, umană şi divină, întrucât, zice el, dacă ar fi aşa, şi simpla juxtapunere a naturii divine şi celei umane ar duce la apariţia unui Hristos, ar trebui să-i numim Hristoşi şi pe toţi sfinţii şi înţelepţii, că doar şi în ei lucrează Dumnezeu. (Nonne in sanctis hominibus ac pietate conspicuis apertus Divinitatis actus agnoscitur?).
Mi se pare evident că fondatorii anonimi ai sectei au preluat această afirmaţie şi au împins-o cu mult dincolo de ironia din ea, până la ultimele ei consecinţe. Căci doctrina sectei 'tuturor mântuitorilor" încape în trei cuvinte: "toţi suntem mântuitori".
Rezumând, dacă nestorienii au avut dreptate şi Hristos este alăturarea a două naturi, dintre care una e cea divină, atunci, ţinând cont de faptul că Dumnezeu este peste tot (iată posibile origini panteiste ale sectei), înseamnă că suntem cu toţii hristoşi, prin alăturarea naturii divine propriei noastre naturi umane. În plus - şi aici parathesienii se despart de nestorieni şi trec exact vis-à-vis, la euthychieni - natura umană este cu totul neglijabilă faţă de cea divină, astfel încât se topeşte în aceasta şi putem spune că natura fiecăruia dintre noi este exclusiv divină. Aşadar, conform adepţilor blasfemiatori, toţi suntem Dumnezeu.
Sectarii ne furnizează şi ceea ce ei cred a fi dovada supremă a credinţei lor. Conscientia, în sensul de Subiectivitate. Faptul că fiecare om se percepe pe sine ca fiind în centrul lumii, şi fiecare obiect sau eveniment îl vede ca fiind în relaţie cu el, ar fi de fapt conştiinţa naturii sale divine, căci numai Dumnezeu e în centrul lumii, şi dacă lucrurile nu stau aşa, atunci înseamnă că toată viaţa noastră e o minciună sfruntată, ceea ce nu se poate. Ca dovezi suplimentare în acest sens sunt aduse egoismul şi egocentrismul universal al tuturor oamenilor, faptul că majoriatea motivaţiilor ce ne mişcă, chiar şi cele aparent altruiste, au ca scop ultim interesul propriu.
Dacă această erezie a scăpat de atenţia Bisericilor până astăzi, e din cauză că sectanţii, după cum am spus, nu propovăduiesc nimic. Dacă sunt întrebaţi, mărturisesc sau mint, după caz sau după chef (unii cercetători au făcut paralela, forţată, cu taqyya). După ei, întreaga omenire face parte deja din cultul lor, toţi ştim deja că sunte divini, iar dacă preferăm să ne minţim singuri uneori, e bine, căci tot ceea ce face Dumnezeu e bine. Nu e nevoie de altă comuniune decît ploaia, sau nici măcar atât, un vis, sau nici măcar atât. Orice am face, suntem deja perfecţi şi nu avem cum să scăpăm de asta. Rugat de mine să facă un miracol oarecare, cherchelitul de la Chirigii a spus că, dacă nu face, nu e pentru că nu poate, ci probabil pentru că aşa a hotărât el şi pesemne tot el a hotărât că e mai bine să uite de hotărârea lui, şi că el crede în sine însuşi, căci înţelepciunea lui, ca şi a mea sau a dumneavoastră, e supremă (ceea ce explică şi de ce voinţele a miliarde de Dumnezei nu intră niciodată în conflict.) Mi-a mai spus că nu există nici o diferenţă între trup şi suflet, că moartea este tot o alegere, o hotărâre divină a noastră, care face şi mai mari miracolele pe care le săvârşim în viaţă (căci într-o viaţă nesfârşită orice ar fi posibil iar miracolele ar cădea în derizoriu), şi multe astfel de baliverne.
Există diverse teorii genealogice care susţin că o fracţiune a parathesienilor a dăruit lumii pe libertini, o alta i-a dat pe solipsişti, o alta pe comunişti, etc. Am citit şi paralele cu mişcarea renascentistă, unii îl cred parathesian pe Michelangelo, bazându-se doar pe creierul din Capela Sixtină (despre care vom vorbi altă dată). Mă minunez că asemenea prostii au ajuns în publicaţii serioase. Pentru mine e clar că secta kata parathesin nu putea să prospere decât în sânul mediocrităţii. Nici un geniu nu ar fi putut adera la doctrina ei: dacă vreunul ar fi avut nebunia arogantă şi suficienţa de a se închipui Dumnezeu, quod credi nefas est, mi-e greu să cred că, păstrând aroganţa, ar fi fost de acord că tot restul lumii e alcătuită din Dumnezei, egali cu el în desăvârşire. În potrivirea cultului cu chercheliţii şi negustorii de la Chirigii văd o altă explicaţie, poate singura adevărată, a supravieţuirii sale până la noi.
|
|
|
|
Contact: vladstroescu@yahoo
…
…
…
|