Click aici dacă nu sunteţi redirecţionaţi automat

Sediul anatomic al sufletului şi creierul din Capela Sixtină

Descoperirea doctorului (ginecolog) F. Meshberger, cum că scena Creaţiei lui Adam din Capela Sixtină este o alegorie a unei secţiuni sagitale mediane prin creierul uman (JAMA 264:1837-1841, 1990) este deja de domeniul culturii generale. Dacă nu ştiaţi, sau nu credeţi că Michelangelo a pictat de fapt un creier, convingeţi-vă singuri:



Primul mister este de ce nimeni, până acum 17 ani, nu şi-a dat seama de asta, şi este explicabil poate prin invizibilitatea obişnuită a evidenţelor şi prin ignoranţa criticilor de artă în ale neuroanatomiei, sau mai general, prin severa carenţă de renascentism a societăţilor occidentale moderne. Pentru a ne face treaba şi a urca treptele sociale, nu putem decât să ne supraspecializăm, un sinonim cu "să ne orbim".

Al doilea, mult mai discutat de toată lumea, este: "ce-o fi vrut Michelangelo să zică domnule cu asta? Că Dumnezeu e doar în capul nostru? Sau că Dumnezeu e doar minte?".

Nu ştiu dacă indiciul asupra căruia voi atrage atenţia în această însemnare e valid sau dacă va aduce vreun pic de lumină asupra problemei, dar mie mi-a spus ceva.

Caietele unei alte zeităţi a renaşterii, Leonardo da Vinci, stau mărturie pionieratului pe care acesta l-a făcut în neuroanatomie. Motivaţia lui Leonardo era destul de diferită de cea a cercetătorilor actuali - el vroia să descopere sediul anatomic al sufletului. Ceea ce a şi reuşit. Procedând la disecţii şi secţiuni (pe cadavre, sperăm), Leonardo descrie trei organe în centrul craniului, mai precis nişte cavităţi (numite ventriculi) în care sălăşuieşte o umoare. Cel mai anterior se află organul imprensiva, care face legătura între organele de simţ şi următorul organ cerebral, numit senso comune, pentru că aici se adună şi sunt judecate datele de la toate simţurile. Chiar, cine mai ţine minte că acel "common sense" se referea la origine la un precis organ anatomic, şi nu la o noţiune psihologică vagă? Senso comune, sediul raţiunii, trebuie să fie, după Leonardo, însuşi sediul sufletului, din moment ce sufletul e evident raţiune. Posterior se mai află un ventricul, care reprezintă, după Leonardo, memoria.
Un proverb, considerat în mod greşit o metaforă, susţine că ochii sunt ferestrele sufletului. De fapt, Leonardo a fost cel care a făcut afirmaţia, şi la modul cel mai propriu, dată fiind relaţia anatomică a ochilor cu imprensiva şi senso comune, ilustrată chiar de el:




Astfel, Leonardo da Vinci probează teoriile antice cefalocentrice, după care sufletul omului e localizat în capul acestuia, respingând teoria cardiocentrică a lui Aristotel şi pe cea conform căreia sufletul pluteşte difuz în corp. Fără îndoială că el are dreptate şi nu anatomiştii moderni, care, foarte politic corecţi, folosesc pentru senso comune denumirea banală de "ventricul III" şi suţin că acolo nu se află sufletul, ci nişte lichid cefalorahidian, idee de altfel dezgustătoare.

Studiile lui Leonardo ne trimit imediat la creierul sixtin al lui Michelangelo. Ca acesta din urmă să fi cunoscut descoperirile predecesorului său, e o posibilitate. Că ştia foarte bine de teoria cefalocentrică, e însă o certitudine. Cititorule, trage ce concluzie vrei. Eu unul m-am gândit că, dacă sufletul sălăşuieşte creierul, iar Dumnezeu sălăşuieşte Raiul, atunci Raiul trebuie să arate cumva ca un creier, sau, mai frumos zis, creierul nostru ar putea fi o proiecţie materială a Grădinii Edenului. Poate e o gogomănie simplistă. Poate domniile voastre mai găsiţi şi alte explicaţii.


<< pagina anterioara pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare